Marius Ioan Lăcraru & spectralismul românesc

Dedicăm seara unei introduceri în plasticitatea sunetului spectralist, ductibilitatea sa prin consonanță sau disonanță după cum cere muzica fiind însăși arta violonistului Ioan Marius Lăcraru. Acesta a dezvoltat de-a lungul carierei sale (vezi CV) o strânsă colaborare cu cei mai importanți compozitori contemporani români, ajungând “pe creasta valului restituirii muzicii contemporane la noi” (Liviu Danceanu, în România Literară , decembrie 2007).

 

Lucrări interpretate:

Iancu Dumitrescu, Holzwege (1993-prima înregistrare), pentru violă solo

Horațiu Rădulescu, Dr. Kai Hong`s Diamond Mountain VI (op.77, 1991) pentru vioară solo și 61 gonguri spectrale

Ana Maria Avram, Quinconce II (2005), pentru vioară solo și bandă

 

*note de subsol la istoria muzicii noi românești

La Institutul Francez suntem în această seară mai aproape de Paris, atractiva capitală a Europei înainte și (ceva timp) după ‘89 pentru compozitorii români în căutarea libertății, alături de atâți alți intelectuali care fugeau climatul politic din țară. Parisul e locul unde a apărut numele esteticii de avant – garda explorată în această seară și cu care compoziția românească se poate laudă în sec.XX, intuită deja înainte de a purta acest nume în anii 80 de compozitori ai anilor 60 precum Ștefan Niculescu, Corneliu Cezar, Octavian Nemescu. E vorba, bineînțeles de Spectralism, ai cărui eroi de reputație internațională fondată tot la Paris, Rădulescu -Dumitrescu-Avram, sunt prezentați acum. Iată pentru o mai bună definire a spectralismului din abordarea compozitorilor cântați în această seară , câteva din considerațiile lui Octavian Nemescu, invitatul special al Săptămânii Sunetului din 2019, profesor de compoziție din 1990 și coordonator de studii doctorale la Conservator:

În acest curent de spectralism intuitiv , sonorităţile evocă o acustică naturalistă. Cu alte cuvinte , compozitorii nu şi-au făcut niciun calcul înainte, dorind doar să evoce sonorităţi arhaice, străvechi sau să transmită o anumită stare poetică, magică, de invocaţie. Protagoniştii acestei direcţii, care se iveşte după 1970, sunt tot doi români, Horaţiu Rădulescu şi Iancu Dumitrescu. Direcţia consacrată de Horaţiu Rădulescu şi Iancu Dumitrescu e interiorul sunetului (interval sonor, acord fonic, timbralitate) e spectralismul monocordic, improvizatoric, empiric: jocul armonicelor mai multor fundamentale auzite simultan şi/ sau succesiv. Evenimentele spectrale, în acest caz, se realizează prin improvizaţia instrumentiştilor care sunt îndemnaţi să obţ în ă unele efecte speciale – obţinerea unor sonorităţi instrumentale inedite sau, cu alte cuvinte , transfigurate, sublimate (în care pianul să sune a drâmbă, vioara să aibă acustică fluierelor, violoncelele şi contrabaşii să repereze sonoritatea buciumului etc.). Se evocă, astfel, instrumentele autohtone străvechi, strămoşeşti. Acest spectralism poate fi considerat, sub acest aspect, un continuator al esteticii barbare în muzica cultă, practicată, la început, în perioada interbelică (început de sec.XX) de Stravinski şi Bartok, şi, în cea postbelică, de Stockhausen (în „Gruppen”) şi Xenakis. (din Istoria muzicii spectrale, Revista Muzica nr.5/2015)

Această întâlnire continuă seria prezentată de Asociația Jumătatea plină pentru Unearthing the music: sound and creative experimentation in non-democratic Europe, proiect co-finanțat de programul Europa Creativă a Uniunii Europene.

Marius Ioan Lăcraru & spectralismul românesc

Dedicăm seara unei introduceri în plasticitatea sunetului spectralist, ductibilitatea sa prin consonanță sau disonanță după cum cere muzica fiind însăși arta violonistului Ioan Marius Lăcraru. Acesta a dezvoltat de-a lungul carierei sale (vezi CV) o strânsă colaborare cu cei mai importanți compozitori contemporani români, ajungând “pe creasta valului restituirii muzicii contemporane la noi” (Liviu Danceanu, în România Literară , decembrie 2007).

 

Lucrări interpretate:

Iancu Dumitrescu, Holzwege (1993-prima înregistrare), pentru violă solo

Horațiu Rădulescu, Dr. Kai Hong`s Diamond Mountain VI (op.77, 1991) pentru vioară solo și 61 gonguri spectrale

Ana Maria Avram, Quinconce II (2005), pentru vioară solo și bandă

 

*note de subsol la istoria muzicii noi românești

La Institutul Francez suntem în această seară mai aproape de Paris, atractiva capitală a Europei înainte și (ceva timp) după ‘89 pentru compozitorii români în căutarea libertății, alături de atâți alți intelectuali care fugeau climatul politic din țară. Parisul e locul unde a apărut numele esteticii de avant – garda explorată în această seară și cu care compoziția românească se poate laudă în sec.XX, intuită deja înainte de a purta acest nume în anii 80 de compozitori ai anilor 60 precum Ștefan Niculescu, Corneliu Cezar, Octavian Nemescu. E vorba, bineînțeles de Spectralism, ai cărui eroi de reputație internațională fondată tot la Paris, Rădulescu -Dumitrescu-Avram, sunt prezentați acum. Iată pentru o mai bună definire a spectralismului din abordarea compozitorilor cântați în această seară , câteva din considerațiile lui Octavian Nemescu, invitatul special al Săptămânii Sunetului din 2019, profesor de compoziție din 1990 și coordonator de studii doctorale la Conservator:

În acest curent de spectralism intuitiv , sonorităţile evocă o acustică naturalistă. Cu alte cuvinte , compozitorii nu şi-au făcut niciun calcul înainte, dorind doar să evoce sonorităţi arhaice, străvechi sau să transmită o anumită stare poetică, magică, de invocaţie. Protagoniştii acestei direcţii, care se iveşte după 1970, sunt tot doi români, Horaţiu Rădulescu şi Iancu Dumitrescu. Direcţia consacrată de Horaţiu Rădulescu şi Iancu Dumitrescu e interiorul sunetului (interval sonor, acord fonic, timbralitate) e spectralismul monocordic, improvizatoric, empiric: jocul armonicelor mai multor fundamentale auzite simultan şi/ sau succesiv. Evenimentele spectrale, în acest caz, se realizează prin improvizaţia instrumentiştilor care sunt îndemnaţi să obţ în ă unele efecte speciale – obţinerea unor sonorităţi instrumentale inedite sau, cu alte cuvinte , transfigurate, sublimate (în care pianul să sune a drâmbă, vioara să aibă acustică fluierelor, violoncelele şi contrabaşii să repereze sonoritatea buciumului etc.). Se evocă, astfel, instrumentele autohtone străvechi, strămoşeşti. Acest spectralism poate fi considerat, sub acest aspect, un continuator al esteticii barbare în muzica cultă, practicată, la început, în perioada interbelică (început de sec.XX) de Stravinski şi Bartok, şi, în cea postbelică, de Stockhausen (în „Gruppen”) şi Xenakis. (din Istoria muzicii spectrale, Revista Muzica nr.5/2015)

Această întâlnire continuă seria prezentată de Asociația Jumătatea plină pentru Unearthing the music: sound and creative experimentation in non-democratic Europe, proiect co-finanțat de programul Europa Creativă a Uniunii Europene.

Scroll to Top